//Atenție la stima de sine a copiilor, la încrederea necondiționată, la autocontrol și la reziliență #smforparents17 (1)

Atenție la stima de sine a copiilor, la încrederea necondiționată, la autocontrol și la reziliență #smforparents17 (1)

Nu am apucat să îmi adun gândurile despre Social Media for Parents 2017, care a avut loc acum o săptămână. Sunt prinsă între consultanța și noii clienți, financiare și raportări ca orice firmă, lansarea proiectelor mele printre care și părințiimperfecți.ro, copila care e în vacanță (în prima ei vacanță cu mine acasă), casă, patrupezii (unii având probleme de sănătate) și nevoile mele de a trage frâna de mână și a intra într-un concediu.

Dar, încep prin a trage niște concluzii structurate ca pentru oameni foarte ocupați, azi despre unul dintre experți. Da, nu dați cu pietre. Voi menționa partenerii și sponsorii spre final deoarece sunt consultant și știu că fără contribuția unor companii astfel de evenimente nu pot avea loc. În plus au fost discreți, cu prezență inserată natural în discuții, ceea ce mi-a plăcut foarte tare.

Am remarcat un trio bun, cu informații complementare – Urania Cremene, Gáspár Gyorgy și Domnica Petrovai. Urania și Gáspár mi-au plăcut cel mai tare pentru că dincolo de felul în care au transmis mesajul, au comunicat lucruri foarte faine și utile, simplu și la obiect. Poate pentru că din ce au spus ei mi-am luat niște gânduri pe care să le pitrocesc mai departe în lupta asta a mea continuă de a deveni un părinte mai bun. Domnica Petrovai, psihoterapeut, mi-a transmis unele idei care mi se par faine și pertinente, dar și altele care îmi pare mai limitative, influențate de niște convingeri personale conservatoare ale domniei sale, idei care intră în contradicție cu ce cred, văd și simt.

Urania Cremene (binecunoscuta formatoare în parenting) ne-a povestit despre Strategii pentru creșterea stimei de sine a copilului și am ales câteva lucruri mai importante de reținut (după ce le-am digerat un pic căci m-am regăsit în unele greșeli):

Stima de sine e adesea confundată cu aroganță și la copii și la adulți. Copilul se naște cu stimă de sine pe care o săpăm încet și sigur de la temelii, inclusiv noi, părinții și mai rău, le permitem și celor din jur. Asta mi-a trezit amintiri vechi și dureroase din copilăria mea, dar m-a făcut să conștientizez că și eu am câte ceva de rafinat pe ici și colo în relația cu Teea.

E nevoie să facem niște exerciții și noi, dar și împreună cu copilul/ copiii despre stima de sine (exercițiul recunoștinței). Da, e un exercițiu pe care îl putem întâlni și în practicile care încurajează gândirea pozitivă, astfel încât, pe de o parte, să vezi partea plină a paharului, pe de altă parte să nu sari prea departe de stima de sine și să ajungi la autosuficiență și egocentrism.

 

Dublul  standard aplicat în educația dată fetelor și băieților – asta e o temă în sine și o marotă a mea căci m-am tot lovit de asta. Uitați-vă cu atenție la tot ce le spuneți fetelor, cum le încurajați, comparativ cu băieții și cum perpetuăm stereotipii care le creează bariere aiurea în viață. De la admirarea frumuseții fetei vs admirația pentru bărbația / curajul băiatului, de la admirația pentru că fetele se implică în chestiuni casnice vs preocuparea băieților pentru bricolat, cățărat etc. Cum stimulăm fetele să creadă că motivația în cazul lor vine din experior (focus pe aspect, frumusețe, cum se văd în ochii celorlalți) vs cazul băieților, care sunt motivați să își găsească motivații interne. Și mai e ceva – că tot aud printre anumiți părinți – fetele sunt mai serioase și studioase, băieții mai puțin, muncesc mai puțin. Așa le stimulăm / modelăm stima de sine și îi programăm de multe ori greșit pe copii, insuflându-le că trebuie să se preocupe cu precădere de ceva anume (fetele au impresia că exteriorul și felul în care se îmbracă arată, că anumite lucruri nu sunt pentru fete/ femei, iar băieții că bărbații macho sunt de admirat, că bărbații trebuie musai să fie duri), de unde apar multe conflicte și probleme mai târziu. Eu sunt extrema cealaltă – îi spun mândrei mele că poate face absolut tot ce își dorește, că va putea deveni ce vrea dacă depune efort și își dorește cu adevărat, că nu e nimic specific feminin (cu excepția momentan asarcinii și nașterii, căci așa e programarea biologică, dar cine știe cum va evolua omul peste ani!). Da, nu ridicați din sprâncene, că nu e nimic abominabil în ce spun – sunt specii pe Terra care s-au adaptat în timp (de exemplu, vertebrate/ reptile hermafrodite).

 

 

 

Gáspár Gyorgy, psihoterapeut relațional, a avut o intervenție despre bullying, cu focus pe cel cibernetic, pe care o consider complementară cu discuția despre stima de sine deschisă de Urania. OK, creștem copilul cu stimă de sine, dar ce i-o mai poate afecta? Îl lăsăm la tabletă, acces liber la net (nu toți știm despre controlul parental și instrumente care ne pot ajuta să protejăm copiii și adolescenții când sunt în online și nu putem să le suflăm în ceafă).  Ce mi se pare relevant momentan din tot ce a spus Gáspár, în relație cu stima de sine:

Bullyingul e un comportament ostil, repetat în timp, cu intenție, o relație de putere care aduce satisfacție agresorului

Anumite remarci sau comportamente care nu sunt bullying pot sabota stima de sine (miștocăreli care par nevinovate, dar care ne pot afecta copiii de mici)

Relația sănătoasă e cea mai importantă resursă; aceasta e una dintre principalele idei pe care aș vrea să mi le repet zilnic. Relația sănătoasă cu sine, cu copilul, cu partenerul/ partenera, cu prietenii, cu sine, cu cei din jur. Căci dacă e să ne gândim bine, de aici pornește totul.

Oricine poate fi victima bullyingului, mai ales în mediul online unde mecanismele sunt diferite în anonimatul unui canal, viralizarea rapidă, iar urmele nu se șterg.

De aceea, cea mai importantă resursă pentru copiii noștri, pe lângă niște mecanisme de protecție (programe, control parental) este relația de încredere cu noi ca să ne spună imediat ce li se întâmplă ceva ciudat sau care îi face să se simtă prost sau care îi rănește pentru a nu junge când deja e prea departe. A propos de încredere, în parentingul necondiționat se pune mult accentul pe lipsa pedepselor și consecințelor/ sancțiunilor deoarece limitează încrederea și relația dintre pprinți și copii. Gáspár a punctat foarte bine că, pe lângă reținerea/ jena/ spaima copilului victimă a unui act de bullying cibernetic, mai intervine și teama de sancțiunea părintelui (nu mă mai lasă, îmi interzice, mă va certa…).

Și ideea aceasta a acționat din nou ca o pastilă de memorie și mi-au trecut prin minte n situații când primul lucru spus de un părinte într-o situație delicată unui copil deja speriat sau îndurerat sau traumatizat ea – acum știi ce se întâmplă! nu mai faci… sau e doar vina ta, ți-am zis că… sau ești pedepsit.

Și ultima din această primă serie este Domnica Petrovai, un psihoterapeut respectat care a fondat Școala pentru cuplu și Mind Education Health. Ea a pus accentul pe empatie și pe relația de cuplu.

Da, sunt de acord cu ea că empatia se învață de la părinți, dar nu cred că numai de la părinți (am în drafts un articol extins despre empatie la care tot lucrez, deoarece cred că, pe lângă educație, ar fi marea salvare a acestei lumi urâte în care trăim de ceva vreme încoace). Nu cred că empatia se învață doar de la părinți căci altfel eu aș fi fost un om tare insensibil azi sau, cum scria o prietenă, copiii care nu cresc cu pprinții, devin toți lipsiți de empatie? Să nu uităm că mintea și inima copilului nu funcționează a priori după canoanele și limitările noastre sociale, noi îi limităm pe copii noștri prin ce îi învățăm voit sau involuntar zi de zi.

Mi-a plăcut că a pus accentul pe atașamentul necondiționat față de copii (adio, behaviorism, băț și bomboane!), pe nevoia de a învăța autocontrolul și reziliența (aici se putea discuta mai mult un pic), că această învățare durează ani de zile, uneori până la atingerea vârstei de 20-30 de ani.

Mi-a plăcut că a vorbit despre tendința părinților de a fi intruzivi, de a acapara viața copiilor lor. Nu de puține ori m-am gândit că în loc să ne lăsăm copii să fie ei înșiși, să se bucure de viață, îi transformăm într-o imagine a ceea ce credem că ne-am fi dorit și îi tragem în toate părțile, îi târâm în activități în care nu musai se regăsesc.

Da, copiii învață din relația de cuplu a părinților lor sau de la cei din jur, poate chiar mai multe din ce văd decât din ceea ce li se spune. De aceea când suntem nemulțumiți de ceva, să ne gândim unde am greșit, care e sursa comportamentului care nu ne place, să înțelegem cauzele nu doar să tratăm simptomele (ca în medicină).

Cu ce nu sunt de acord, dar poate femeia nu a avut timp să explice și așa interpretez eu că e o concluzie limitată de convingerile ei personale mai conservatoare – la întrebarea dacă în relațiile de parteneriat copiii sunt afectați comparativ cu cei crescuți în familiile cu soți căsătoriți. Ea a spus DA. Eu nu cred asta. Cunosc oameni care trăiesc în relații de parteneriat de ani de zile, au copii și sunt părinți mai buni, mai responsabili, parteneri mai buni și mai responsabili decât cei tradiționali, căsătoriți. Cumva cred că programarea noastră ne cam joacă feste aici. Nu toți vedem căsătoria ca un pas firesc. Pentru unii faptul că și-au ales un partener e suficient (așa cum pentru unii oameni e suficient să se uite în ochii tăi și să îți spună că fac ceva, fără să semneze un contract). Eu personal nu cred că emulația supremă a angajamentului dintre două persoane este căsătoria. Pot să se respecte, să își fie alături și să fie mai angajați în relația lor pe termen lung fără nicio țidulă și protecție oficială. La fel de bine, copiii văd în familiile tradiționale părinți care nu sunt 100% implicați și angajați față de partener și familie.

Copiii care cresc pe lângă oamenii verticali, în orice tip de relație ar fi (oficializată sau nu), nu conștientizează musai obligativitatea replicării la indigo a relației părinților lor. Cu țidulă sau fără, comportamentul de zi cu zi contează cel mai mult. Așa că dacă reproșez ceva acestui vorbitor e înțelegerea limitată de convingerile personale și a excluderii ipotezei că unii oameni sunt pur și simplu diferiți (așa cum generația Z e atât de diferită de cea Y).

Revin cu un articol pe larg despre ce gânduri au declanșat vorbitorii ca să aprofundăm subiectele (tot evenimentul poate fi vizionat aici).

Sponsorii acestei ediții în vedeți în imaginea de mai jos, partenerii principali fiind Orange, Boiron, NUK și Pampers.

Revin cu celelalte articole pe larg

 

 

Comments

comments