//Șase pași în educație și parenting
Daniela Dumulescu #fiedu2017

Șase pași în educație și parenting

Am asistat la mai multe conferințe și seminarii de la #FIEdu2017, însă mi-a plăcut foarte tare de prelegerea Danielei Dumulescu, lector în psihologie la UBB și am regăsit multe idei ușor de reținut și foarte utile și pentru părinți, și pentru profesori sau educatori, pe care le regăsim și în diferitele cărți și cursuri de parenting, dar care mi s-au părut foarte bine structurate, expuse și argumentate foarte clar și logic. Lectorul DD s-a adresat profesorilor în prelegerea sa, însă veți vedea că ne atinge și pe noi, părinții, foarte mult.

Nu e secret că mie nu îmi place sistemul educațional românesc. Te spală pe creier transformându-te în mașină de memorat în loc să te ajute să te dezvolți, să analizezi, să creezi. Perpetuează conformismul, standardizează copiii de parcă ar fi piese de schimb pentru o mașină. M-am gândit și pregătit psihologic că mă voi lua la trîntă cu el pentru Teea și cam asta fac și o voi face cât mai am suflare în mine. Așadar, sâmbătă, jumătate de zi, m-am dus la FIEdu (Festivalul Internațional de Educație), la Ploiești, ca să aflu lucruri noi, cu tot cu copil și soț. Ei și-au găsit de lucru la atelierele pentru copii și au făcut gaură prin bugetul familiei, eu la conferințe și seminarii. Experți și practicieni străini, experți și pionieri români, vreo 500 de profesori și părinți de prin toate colțurile României. Este inițiativa unui ONG și ar merita susținută mai mult și de companii și de bloggeri și jurnaliști, căci nu avem o inițiativă similară în România care să fie creată pentru profesori și să ofere atâta diversitate de opinii și de schimburi de know how.

Iată cele șase idei principale ale Danielei Dumulescu.

1. Să fim atenți și concentrați asupra comportamentelor copiilor, pentru a identifica și a răspunde nevoilor ascunse din spatele acestor comportamente, nu pe comportamentul în sine

Vezi copilul care atunci când vorbește la telefon începe să ceară atenție. Sau copilul care vorbește mult la clasă, se foiește, își ține colegul de bancă de vorbă, nu este atent. Este mereu o motivație în spate, ceva ce trebuie să înțelegem și la care trebuie să răspundem.

2. Să oferim feedback imediat și relevant (ca să aibă un sens pentru copii)

Uităm adesea că trăim alte vremuri decât ale noastre și, așa cum spunea DD, pentru copii totul e la un click distanță, deci vor feedback repede și să afle ce îi interesează direct. Când vorbea  DD, mă gândeam la mine că nici eu nu am răbdare, mă enervează când mi se încarcă greu o pagină de net, când nu îmi răspund evreun client sau veun furnizor și una peste alta, copiii ne văd, ne studiază, trăiesc nativ în era tehnologiei. A mea mândră stă lângă mine când dăm comenzi online, își caută singură pe youtube tutoriale de origami, cântece, povești la numai 6 ani (face asta de la 3-4 ani, dar acum e mai conștientă). Vrea când îi vorbesc să mă uit la ea (că asta îi cer și eu când stăm de vorbă), să fiu cu mintea la ea și la ce îmi spune (ne văd, ne cunosc, ne citesc). Să îi răspund atunci (chiar și dacă îi spun că trebuie să mai caut, să mă mai gândesc că sunt prinsă în altceva în acel moment, dar să îi spun ceva), recunoscându-i nevoia și tratând-o cu respect. Copiii noștri au mai puțină răbdare căci sunt obișnuiți să aibă acces la informație mai repede, deci trebuie să îi învățăm și răbdarea.

În plus, legat de imediat – copiii uită și dacă nu le răspunzi atunci, mai târziu va fi degeaba (la un copil mai mic trebuie să recreezi contextul, înțelegerea și primirea feedbackului sunt legate și de niște emoții trăite atunci, deci e mai complicat).

Mi-a plăcut foarte tare o observație a lectorului – nota nu e feedback. E corect, nici la serviciu un punctaj nu e feedback, ci doar un punctaj. Așadar, copilul are nevoie să înțeleagă de ce primește acea nota, că ea exprimă doar o situație de moment și ce trebuie să facă pentru a-și atinge obiectivele.

3. Să ne concentrăm pe comportamente pozitive și nu spre cele negative

Este o idee regăsită mult în parentingul necondiționat. De obicei suntem în mod nativ dangeriști și ne concentrăm asupra a ceea ce e negativ (vezi povestea drobului de sare). Dar unde ajungem astfel? Sistemul nostru educațional oricum e pus doar pe vânat greșeli  prin sublinierea lor și pe sancțiuni prin notă sau, de multe ori, umilire și comparații între copii, implicit cu etichetarea lor (și practica asta a sancțiunilor e perpetuată apoi în cazul adulților adulți la locul de muncă). Cu ce ne ajută? Dacă ne concentrăm asupra a ceea ce e bun și cultivăm comportamentele pozitive, cele negative se vor diminua treptat, copilul nu rămâne cu impresia că e rău/ prost, mai puțin bun, bun de nimic, brânză bună în burduf de câine, lepră… știți apelativele și stigmatele puse de profesori, părinți sau cunoscuți de care eu îmi amintesc bine deși au trecut atâția ani. Copilul va înflori, va căpăta încredere în sine, va fi încurajat, va fi valorizat pentru ceea ce este, se va dezvolta. Lectorul spunea că, din practică, copiii ai căror profesori se concentrează pe comportamentele negative ajung să respingă sau să devină indiferenți. Eu am văzut cazuri în care comportamentele agresive s-au accentuat (după punerea etichetei atât de abuzată de bully), copiii respectivi crezând că ei asta sunt și acela e rolul pe care trebuie să și-l asume, în semn de revoltă și neputință.

4. Acceptarea necondiționată

Dap, la noi lipsește din învățământ, de multe ori și din cel privat și e greu de realizat astăzi la școală. Căci cred că nu toți din învățământ sunt profesori și cu sufletul și că își înțeleg rolul atât de important; și puțini își asumă valorile unui sistem educațional modern și performant. Greu de realizat și acasă deoarece suntem câteva generații de părinți schingiuți sufletește de părinții și profesorii noștri, handicapați emoțional, care nu am fost iubiți și nici acceptați necondiționat și ne e greu să ne deschidem sau să înțelegem ce înseamnă, cum se face asta și de ce e nevoie să ne schimbăm pe noi mai întâi. Despre parentajul necondiționat ne scrie Alfie Cohn.

Revenind la școala și ce înseamnă acceptarea necondiționată în școală, lectorul a subliniat că evaluarea copiilor este făcută nu după ceea ce sunt, ci după performanțe și ceea ce fac. Etichetarea și crearea unor categorii dăunează procesului de învățare (aș adăuga și de motivare, mai mult, creează diferențieri și discriminări, nu încurajează copii să colaboreze). Profesorii trebuie să accepte lucrurile care nu pot fi schimbate în privința copilului lucrând cu realitatea din fața lor și nu cu imaginea lor despre copilul respectiv.

Asta ni se aplică din plin și nouă, părinților, deoarece e important să conștientizăm că nu sculptăm sau modelăm un copil, ci îl ajutăm să se dezvolte așa cum își dorește, ținând cont de nevoile și de înclinațiile lui, nu de doleanțele și proiecțiile noastre.

  1. Dezvoltarea curiozității prin oferirea de control asupra alegerilor. 

Daniela Dumulesce s-a referit la crearea unor experiențe reale de învățare care să îi conecteze pe copii cu ceilalți și să le ofere scopuri relevante. Aici ne întoarcem la punctele 1 și 2. Dacă ești atent la ce îi trebuie copilului, îi identifici și îi răspunzi nevoilor și îi furnizezi feedback realevant în timp real, atunci poți colabora cu el în procesul de învățare, poți să îl implici mai mult decât doar memorând, ci prin alegeri (când își manifestă controlul). De ce le-o fi frică profesorilor și școlilor să își implice copiii? Să îi lase pe ei să facă anumite alegeri? De ce unii părinți nu își implică de mici copiii în luarea deciziilor și nu le valorizează opiniile? Un copil poate să se implice la stabilirea programului de weekend, la stabilirea unor priorități, a unui traseu (de ex., dacă mergem mai întâi în parc și apoi la cumpărături, explicând și plusurile și minusurile). Poate să decidă meniul zilei sau lista de cumpărături.

6. Valorizarea fiecărui elev la momentul potrivit prin crearea unor momente prin care fiecare elev să strălucească.

Mi s-a părut cea mai bună idee de încheiere, rezultatul firesc a tuturor pașilor de mai sus. Și lectorul a dat un exemplu propriu, când a implicat în organizarea unui seminar niște studenți (cred) pasionați de teatru și mai puțin implicați până atunci, rugându-i doar să aibă în vedere la seminarul respectiv jocuri de rol. Fiecare copil / tânăr/ om are ceva la care se pricepe cel mai bine.

Dacă identifici corect nevoia, acel ceva la care se pricepe și care-l pasionează, te concentrezi pe pozitiv (!), îl accepți necondiționat pentru ceea ce este, îi oferi control asupra alegerilor, atunci îl pui în valoare pe copil/ tânăr și îl câștigi de partea ta. Mai mult, mai înveți și tu și ceilalți câte ceva de la el și toată lumea e fericită. Iată cum cei cinci pași anteriori au construit pasul 6. Până la urmă, să ne gândim care-i scopul final (sau ar trebui să fie) al educației și parentajului – să îi ajutăm pe copii să se dezvolte cognitiv și emoțional și să își atingă potențialul.

Intră aici pentru a vedea înregistrări de la #FIEdu2017.

Și noi acasă, zi de zi, trebuie să învățăm să le punem mereu în valoare acel ceva care le place, îi pasionează, îi face fericiți pe copiii noștri. Căci va fi mai bine dacă vor învăța cu pasiune, vor trăi cu pasiune, își vor face meseria cu pasiune mai târziu. Vor fi mai fericiți!:)

Nu-i așa că cele de mai sus se aplică și adulților la locul de muncă (îți amintești de situații trecute sau recente sau prezente)?

Revin și cu exemple legate de experți străini, săptămâna aceasta. M-am gândit să începem cu ai noștri deoarece parcă mai avem o speranță.

Dacă ți-a plăcut, mulțumesc că mă citești și dă mai departe!

sursă foto – fiedu.ro

Comments

comments