//Cum să fii o mamă mai relaxată / De vorbă cu mamele
Mamă relaxată, părinți relaxați

Cum să fii o mamă mai relaxată / De vorbă cu mamele

În seria De vorbă cu mamele am rugat-o pe Mirona, să discutăm despre cum este să fii o mamă mai relaxată, să nu te cramponezi de toate presiunile pe care le trăiesc multe mame zi de zi și mai ales să nu judeci alte mame, ci să le ajuți. Am discutat și despre medicație și diversificare, despre grupul și site-ul dedicate, bine documentate. După multe gânduri și multă introspecție, mi se pare foarte important să ne stabilim obiectivul de a deveni fiecare o mamă mai relaxată, un părinte mai relaxat. Asta va însemna că lăsăm în urmă niște traume sau nefericiri personale trăite ca majoritatea copiilor crescuți pe la noi ajunși acum majori, că ne acceptăm imperfecțiunile, facem un pas înainte și ne bucurăm de fiecare lucru mărunt zi de zi. Că ne acceptăm cu bune și cu rele, că vom ști că nu avem și nu vom avea copii perfecți, așa că luăm fiecare zi ca atare.

O mamă mai relaxată, dar cum?

Dragă Mirona, ești unul dintre părinții relaxați, cu doi copii, pe care îi citesc cu plăcere (link blog Jurnal de Belgia). Din prima am zâmbit când le-am citit numele de alint – Gulie și Bulbuc😊. Îmi place teribil că nu pozezi în părintele perfect, că verbalizezi cu umor și momentele mai grele care fac în mod natural parte din viața noastră și pe care puțini le recunoaștem. Care e secretul tău/ vostru? E legat de faptul că acum trăiți într-o altă cultură, în Belgia?

Diana, încerc să fiu relaxată. Nu îmi iese întotdeauna. Tocmai de aceea scriu pe blog și despre momentele de care nu sunt tocmai mândră ca mamă, de momentele alea în care simt ca i-aș arunca pe geam sau aș fugi de acasă, de momentele în care mă rățoiesc la ei și apoi regret și îmi cer scuze.

Oricât de zen aș încerca să fiu, mai am momente de rătăcire. Ori că scot ei la suprafață traumele mele din copilărie, ori că sunt doar foarte obosită, momente nasoale avem și noi. Și mi se pare normal să vorbesc despre ele pentru că nu aș vrea să intre vreo mamă în depresie citindu-mi blogul și gândindu-se că ea nu atinge gradul de perfecțiune afișat de mine. Mai mult, chiar cred că ajută alte mame să vadă că oricare dintre noi o mai luăm pe arătură.

Relaxarea noastră ca părinți vine și din faptul că locuim în Belgia. Prea puțini oameni îți oferă aici sfaturi nesolicitate despre cum să îți crești copiii, părinții nu prea fac comparații, sistemul medical e de așa natură încât descurajează investigațiile și medicația inutilă doar ca să liniștească părinții. În plus, am decis să nu plecăm urechea la niciun fel de “sfaturi”, ci doar să ne urmăm copiii în dezvoltarea lor firească și să îi acceptăm așa cum sunt. A nu se înțelege că îi creștem fără limite, ci doar că nu încercăm să le modelăm noi personalitatea după cum am vrea noi să fie, ci îi lăsăm să fie ei înșiși.  

Gulie si Bulbuc sunt numele de alint oficiale în online. Ei habar nu au de ele. În schimb Malvina (aka Bulbuc) răspunde și la apelativele de Pișcot și Cârlionț. Pe Glad (aka Gulie) îl mai strigăm și Gogoașa. În rest îi trecem prin toată plaja de apelative, gen Jambonache, Păstârnac Flaușat, Maimutze etc.

Țin minte că încă înainte să rămân gravidă cu Glad am fost admonestată pentru apelativele adresate copilei. Că cică năpârcă sau Bulbuc sună foarte urât pentru o fetița așa delicată ca ea. Ba chiar se înțelesese că nu mi-am dorit copila și de aia îi zic în toate felurile. Mi s-a părut foarte bizar. Nu de alta, dar năpârca e și ea un animăluț simpatic, Bulbuc sau Pumpkin nu văd care ar fi diferența etc. Așa că am decis să fiu și mai “îndrăzneață” și pe al doilea să îl alint Gulie.;)

Parenting mai bun, pozitiv

Acum mulți spun multe căci se plictisesc cu viețile lor. Eu o alint pe a mea Mon petit monstre sau Gizmo (dacă e într-o zi bună) sau Gremlin (nume de cod pentru începuturi de tantrumuri), când mai dezamorsez stare ei și cheful meu de ducă. În fine… toți avem momentele noastre foarte umane, nu suntem perfecți și nici nu avem vieți perfecte. Și noi, ca părinți suntem destul de relaxați (când nu îmi pierd eu linia😊 și mai calc pe alături). Nu suntem nici control freak, o lăsăm pe Teea să se mozolească, să experimenteze, să învețe din greșeli, nu o ținem într-un glob de sticlă (ba avem acum 13 patrupezi și nu i-am limitat în niciun fel interacțiunea cu ei, desi unii sunt câini xxl, altele feline cu gheare😊 a propos de poveștile că pisica va zgâria copilul). Ba chiar facem glume cu și pe seama ei de când e mică și ne-o servește cu aceeași monedă de pe la 4 ani. Cumva suntem pe contrasens cu mulți părinți de aici. Cred că în România avem niște tare culturale care ne împiedică destul de mult să ne bucurăm de copilăria copiilor noștri și de faptul că suntem părinți. De la prejudecăți și stereotipii, la presiunile externe să fii părinte perfect, la tot felul de credințe populare complet aiurea și o încrâncenare. Ce e diferit pentru voi? Cum reușiți să fiți altfel? A fost un declic care să vă determine să vă repoziționați sau așa sunteți dintotdeauna? Ce am putea face diferit ca să scăpăm de condiționările acestea ?

Eu am crescut într-un mediu rigid. Am fost învățată să stau smirnă, să nu deranjez nimic, să nu murdăresc etc. Am ajuns la 32 de ani să citesc cărți de neuropsihologie și să îmi dau seama că imposibilitatea mea de a-mi coordona cele patru membre și ochii vin din lucrurile pe care nu am avut voie să le fac în copilăria timpurie.

Copiii noștri au voie să se murdărească, să facă dezordine, să experimenteze atâta vreme cât nu le pune viața în pericol și nu deranjează pe alții. Pe măsură ce cresc, îi învățăm să și curețe ce au murdărit, să aranjeze ce au scos de prin sertare. Ambele aspecte fac parte din procesul de învățare – experimentează și învață că există consecințe pe care trebuie să le remedieze.

Bineînțeles că nu e totul lapte și miere. Uneori ne contrăm și noi, adulții, pe ce au voie și ce nu au voie să facă. Sau copiii încearcă să testeze limitele. Ne reajustăm continuu la evoluția lor. Suntem un sistem în perpetuă mișcare și repoziționare. 🙂

Cred că e foarte important ca adulții să fie sinceri cu ei înșiși, să recunoască ce i-a deranjat în copilărie și să nu mai caute scuze pentru abuzurile fizice, verbale sau psihologice suferite. Părinții sunt părinți, putem să îi iertăm, dar asta nu înseamnă că ne face bine să negăm efectele anumitor comportamente asupra noastră.

Apoi e iarăși important să înțelegem că un copil nu ne aparține, nu e păpușa noastră pe care o facem să facă tot ce vrem noi. Copilul trebuie respectat. Dar dacă noi nu suntem obișnuiți să fim respectați în adevăratul sens al cuvântului, cu greu vom aplica așa ceva asupra copiilor pentru că pur și simplu nu înțelegem noțiunea. Nu mă refer la “respect” în sensul de a-mi spune Doamna Mitache și a-mi deschide ușa de la mașină, ci la a mi se respecta dorințele și sentimentele, a mi se explica de ce nu e posibil ăa fac un anume lucru etc.

Copiii mei m-au învățat că știu ei ce-i mai bine pentru ei, inclusiv apropo de cât de frig sau cald le e, căci asta tot e boală națională – să îmbrăcăm bine copilul. La 0 grade afară, fii-mea și-a scos șosetele și picioarele din sacul de la căruț și orice încercare de a i le băga la loc a fost sortită eșecului (mai ales ca nu sunt adepta aplicării forței). Când am ajuns acasă am constatat că avea picioarele calde, deci fetei îi era doar cald.

Cel mic încearcă să se ridice în fund de foarte devreme. Are reflux și îi face mult mai bine să stea ridicat…

Tocmai de aia îmi e teamă să aleg pentru ei școlile pe care le vor urma. Dacă nu e ce vor ei?

În momentul în care vom ajunge să ne tratăm copiii ca pe niște indivizi capabili să ia decizii și să le și acceptăm deciziile (cu limitele de siguranțș si politete necesare), vom fi mult mai relaxați și copiii mai fericiți.

Echilibru

Eu am crezut dintotdeauna și o tot spun că un copil e un burete de emoții. Dacă mama/ părintele e bine, va fi și el bine; dacă ne agităm, îl agităm și pe el. Există niște studii despre cum bebelușii danezi sunt cel mai puțin plângăcioși deoareceau un mediu mai bun și părinți mai relaxați. Aceștia, prin comportament și atitudine, dar și prin cultura în care trăiesc, se bucură parcă mai mult de copilăria lor și de faptul că sunt părinți. Pentru tine care sunt ingredientele pentru a păstra un echilibru între temerile și problemele părintelui și nevoile copilului ?

Nu o să mă ascund după deget și o să recunosc că noi suntem cât de cât un caz fericit. În sensul că avem job-uri, și implicit venituri, care ne permit să nu avem prea multe probleme. Adică avem unde să locuim, ce să mâncăm și cum să economisim.

Pe de altă parte, înainte să avem joburile astea am trecut printr-o perioadă cu venituri mici, dar în Belgia, nu în România. Atunci ne-am reajustat mult stilul de viață. Sper să nu supăr pe nimeni când spun că în România parcă e o goană să îți cumperi diverse chestii în casă ca să nu te bârfească vecinii și cunoscuții. La începuturile poveștii mele în Belgia cam ăsta a fost primul lucru care s-a schimbat la mine – faptul că am început să nu mai pun preț pe aparențe. Automat nu mai sunt condiționată să fac rate ca să îmi iau mașină mai faină sau mobilă mai nouă sau… Mi le iau când am banii și când chiar am nevoie.

Care-i legătura cu copiii? Păi am scăpat de un stres, cel de a avea rate mici și împrăștiate. În plus economisim mult pentru călătorii. Automat suntem mai zen în fața copiilor.

Bineînțeles, asta nu ne anulează bagajul emoțional negativ cu care am intrat în relația cu copiii.:) Amândoi am venit cu anumite complexe și “probleme” în relația cu ei, și astea ies la iveală când ne e lumea mai dragă. Dar vorbim despre ele, ne cerem scuze de la copii când reacționăm la emoțiile noastre, nu la faptele lor și încercăm din răsputeri să delimităm balastul nostru emoțional de emoțiile și sentimentele pe care ni le provoacă ei.

Situații râsu’ plânsu’ ale părinților imperfecți

Au fost niște situații cu copiii tăi în care te-ai felicitat în gând că ai optat să fii o mamă mai relaxată decât una control-freak? Ne poți povesti? Tu povestești pe blog și pe grup cum reacționezi firesc/ relaxat în tot felul de situații care la noi ar ridica tonalități, ar îmbujora obraji ? Dacă ar fi să alegi două momente care acum te fac să râzi, care ar fi ? Vezi efectele reacțiilor voastre asupra felului în care fetița ta (că e mai mare) reacționează la rândul ei sau se raportează la cei din jur?

Eram prin august la cumpărături în supermarket cu ambii copii și soțul. Cel mic în wrap, cea mare umbla liberă. Fata are o pasiune pentru călătorii, avioane și valize (seamănă cu mine!) și a văzut un ghiozdănel cu rotile cu Lightning McQueen. Pentru ea ăla era o valiză și o voia atunci. Nu i l-am cumpărat pentru că efectiv nu aveam nevoie de așa ceva. Dacă tot îi luăm o valiză, i-aș lua una funcționala. Bineînțeles că s-a dezlănțuit. Soțul încerca să o calmeze, eu așteptam la coadă la casă cu cel mic. Îmi venea să râd în hohote pentru că deja de vreo câteva luni mă întrebam când o să apară primul tantrum în supermarket.

Când am văzut că nu se calmează, am luat-o la subraț efectiv (cu cel mic în wrap), am luat și căruțul și am scos-o în parcare să aștept să îi treacă. Nu m-am enervat, nu am țipat la ea… Încă își amintește de “valiza” aia, tocmai de aceea pentru următorul zbor îi vom lua o valiză potrivită dimensiunilor ei cu Lightning McQueen. Abia aștept să îi văd fața. 🙂

În general și ea e calmă, non-violentă. Bănuiesc că e și din cauză că nu ne vede pe noi agresivi. O urmăresc mult când se joacă să văd ce imită din ce facem noi ca să înțeleg ce îi “marchează” comportamentul.

Alt moment simpatic, care de fapt a fost o perioadă, a fost anul trecut prin iarnă. Tocmai îi luasem olița ca să se obișnuiască cu ideea. Așa că începuse fata mea să se dezbrace la piele când venea de la creșa, să plimbe olița peste tot, să facă pipi pe lângă (normal!) și să refuze scutec. Am luat-o cu frumosul, am negociat, explicat și în vreo săptămână, două, i-a trecut. De scutec a scăpat când a vrut ea, adică acum 2 luni. 🙂

Goana părinților după informații în online. Medicație și supramedicație

Ești admin căpcăun șef (ca să te citez) 😊 pe grupul Relaxăm părinți panicați unde interacționezi cu mii de părinți care sunt îngrijorați, debusolați, informați greșit. Am remarcat și m-am bucurat că aveți niște reguli foarte stricte referitor la recomandarea de tratamente și chiar creme/ remedii pentru copii, ceea ce admir foarte mult deoarece se poate ajunge în situații de risc dacă un tratament recomandat unui copil este aplicat fără recomandarea medicului altui copil; sau dacă este amânată evaluarea medicului în cazul unui copil când o mamă alege un tratament/ remediu recomandat de o altă mamă, căci simptomele se pot agrava și copilul suferă. O altă observație ar fi tendința îngrijorătoare la automedicație și supramedicație a copiilor din România. Dacă ar fi să te uiți în urmă, din experiența ta de părinte, dar și de admin, care ar fi niște lecții învățate despre tratamente și remedii ?

Părinții români au o tendință spre automedicarea copilului. De fapt, părinții români au nevoie “să facă ceva” ca să se vindece urgent copilul. Multora le e greu să înțeleagă că, în cele mai multe cazuri, e mai bine să lași sistemul imunitar să funcționeze. De multe ori am avut impresia că problema parintelui e mai mare decât suferința copilului. Ca și cum părintele o ia foarte personal, își asuma vină pentru viroza copilului și, dacă nu intervine, simte că dă greș ca părinte.

Mai mult, tratamentele nu se caută în online. De ce? Pentru că se cere tratament pentru un anume simptom. Rareori mama dă toate detaliile despre starea de sănătate a copilului, adică nu își bate nimeni capul să facă o anamneză. Niște blânde pe corp pot însemna orice în funcție de celelalte simptome, dacă există. Și nici nu se discută despre istoricul medical al copilului. Unele tratamente propuse pot interfera cu alte condiții pre-existente sau cu altă medicație.

Am vazut și multe cazuri de “mămici, ce poate fi asta? măcar să știu până ajung la medic”. Răspunsurile sunt de multe ori alarmante, numai nu liniștesc mama. Am văzut bube care mie îmi păreau o banala viroză, iar altii ziceau caă sunt o alergie înfiorătoare.

Oricum, ca să fim clari: nu se administrează nimic unui copil fără a avea recomandare de la medic. Și e foarte important ca orice părinte să cunoasăa protocolul în caz de febră sau erupții cutanate. Toate astea pot fi explicate de medicul pediatru sau la telefon de Peditel. Și mai e important ca părinții să înțeleagă că fuga la urgențe în toiul nopții daca simptomele nu sunt de așa natură, reprezintă doar un stres suplimentar pentru un copil cu sistemul imunitar deja aflat sub bombardament.

O mamă mai relaxată față în față cu marele Bau-bau – diversificarea

Diversificarea este unul dintre subiectele de maximă îngrijorare și încrâncenare pentru părinți. Există niște tendințe – unii să fie extrem de stricți referitor la diversificare. Cumva nici comunitatea medicală nu a ajuns la un consens în privința aplicării noilor ghiduri (sunt practici diferite de la o țară la alta, de la un pediatru la altul), iar pe meleagurile autohtone încă circulă multe recomandări depășite. Ai și un site dedicat diversificării cu informații actualizate. Din experiența ta care sunt câteva lucruri/ bullet points de ținut minte care să aducă un plus de relaxare mamelor/ părinților referitoare la diversificare?

Diana, ești sigură că vrei să intrăm pe astfel de tărâmuri? :))) Că eu sunt cam paria în online pentru grupul ăla de diversificare. 😀

Da, să intrăm căci este important să clarificăm lucruri. Da, unii te judecă greșit, problema lor. Mie mi se pare important, deoarece site-ul tău are referințe medicale, este lucrat, sunt folsoite Ghidurile, nu niște recomandări ale unor nutriționiști acreditați în cine știe ce curs online sau mai știu ce ce pseudospecialiști. Cumva, hai să liniștim un pic. Mamele care u primit recomandări de la pediatri să înceapă diversificarea între 4 și 6 luni și au făcut-o, nu trebuie blamate; e important să fi respectat principiile corecte. Și mie mi-au recomandat la fel acum 6 ani și ceva și recent am fost criticată că am început înainte de 6 luni. Dacă vrem să fim mame mai relaxate, trebuie să trecem peste zvonuri și interpretările foarte stricte ale unor recomandări medicale, dar să respectăm ad literam precizările legate de anumiți nutrienți, sub stanțe sau alimente care trebuie evitate sau introduse strict după o anumită vârstă, precum sarea.

Grupul “Diversificarea echilibrată a bebelușului” a apărut în 2016 după ce am constatat că, pe cam toate grupurile de diversificare de pe Facebook, recomandările OMS sunt interpretate după bunul plac al adminilor. Iar site-urile dedicate diversificării din mediul o line românesc conțin informații neactualizate și depășite.

Recent am constatat și că mamele preferă să se ia la harță și să dezbată pe ton apăsat vârsta optimă la care se începe diversificarea, asta în loc să susțină o alimentație sănătoasă și să dea sfaturi constructive.

Ce ar fi de reținut? Încerc să pun cu liniuță. 🙂

– OMS recomandă începerea diversificării “în jur de 6 luni”, ESPGHAN “nu mai devreme de 17 săptămâni, dar nu mai târziu de 26”. Oricum ar fi, toate instituțiile medicale sunt de acord că, după 17 săptămâni împlinite “stomăcelul” copilului e capabil să digere mâncare solidă. Asta nu înseamnă că și copilul per ansamblu e pregătit să mănânce la 17 săptămâni.

– Diversificare precoce nu e înainte de 6 luni împlinite, ci înainte de 4 luni împlinite. Mă enervează la culme distorsiunea asta a adevărului medical.

– Daăa nu e vreun motiv medical major care să recomande începerea diversificării fără ca acel copil sa fie pregatit, introducerea solidelor ar trebui să se facă atunci când bebe stă în fund cu minimum de suport, își susține capul foarte bine și e interesat de mâncare. Da, copiii devin interesați de mancare în general, nu e nevoie să îi momim noi. Acordul pediatrului e necesar fără drept de apel. Copilul nu se hrănește în poziții înclinate înspre spate, ci cât mai aproape de stat în șezut posibil și mâncarea nu se oferă în biberon. (Un mare mit e că bebe trebuie să stea în fund nesusținut. Ori asta se poate întâmpla și abia la 8-9 luni. Ce ne facem? Așteptăm?)

– Tabelele de diversificare (alea cu x leguma de la y luni) sunt o mare aberație. Un tabel de diversificare e valabil doar dacă e facut de nutriționist sau pediatru special pentru un anume copil. Iar majoritatea tabelelor de diversificare sunt făcute de mame dupa buna lor înțelegere fără baza medicală a “stomacelului”.

– La fel dietele. Am văzut idei cum că nu se combină cartofii cu carnea. Când exact așa se combină din diverse motive de timpi de digestie diferiți și nutrienți care se eliberează. Asta nu e de la mine citire, ci de la medici nutriționiști care nu câștiga bani din diete pentru slăbit fotomodele.

– Regula de trei zile se respectă la recomandarea medicului, nu așa de capul nostru. Întârzie mult introducerea alimentelor și dacă nu există motive întemeiate, nu ar trebui aplicată. O alergie poate apărea și după câțiva ani de consum regulat al unui aliment, deci temerile părinților nu ar trebui să țină un copil la dietă.

– Copilul mănâncă la o masă cât dorește el, nu cât am vrea noi. Atâta vreme cât copilul e sănătos și nu scade în greutate, ar trebui lăsat să decidă cât mănâncă. Ba chiar încurajat.

– În acelasi context, păcălelile și pusul la desene ar trebui interzise prin lege. :)))

– NU supe chioare, sucuri de fructe și ceaiuri.

– Fără sare până la minim un an și nu uitați că zahărul e puternic nerecomandat.

Există un ghid de nutritie a copilului mic publicat in 2016 click pentru a accesa) în România. Recomand cu căldură tuturor să citească partea referitoare la introducerea mâncării și chiar să imprime ghidul să iî ducă medicului de familie / pediatru și să discute pe baza lui diversificarea copilului. Ghidul respectă toate recomandările în vigoare.

Ca și mai sus când am vorbit de automedicație, de multe ori impresia mea e că mamele iau refuzul alimentelor sau a cantității propuse ca pe un atac la persoanaă, ca pe o dovadă că nu fac bine ce fac. Cred că e timpul să acceptăm că acel copil din fața noastră e un individ care trebuie încurajat și sprijinit să ia propriile decizii. Noi suntem cu suportul acolo, nu cu impusul. 😉

Mă opresc aici, căci altfel nu mă mai opresc.

În loc de încheiere

Ha… Dacă ai ști câte greșeli am făcut și noi cu a noastră… Nu legate de sare, ceaiuri, dar pus la desene, insistat cu masa, stres că nu mănâncă… În fine, poate deveni o adevărată nebunie și o sursă de tensiuni fantastice, de aceea e bine că acum sunt în sfârșit mai multe surse pertinente.

Dar recent te-ai mutat și ai povestit că ai avut un ajutor neașteptat la împachetat și te întrebai dacă va urma imediat despachetarea. Care a fost deznodământul ?:)

Deznodământul?! :))) Am despachetat și “îndesat cu piciorul” lucrurile pe unde credeam că le e locul. După ce s-a reîntors fata la creșă am început să și aranjez cât de cât. Căci altfel eu aranjam, ea cerceta (a se citi “scotea tot să vadă ce e pe acolo”). Bineînțeles, între timp s-a apucat și ea să facă “ordine”.

Îl astept și pe Prâslea să vină din urmă și să reorganizeze casa. Sper doar să nu reorganizeze și tigăile pline de ulei. 😀

La final…

Diana, aș vrea să îți mulțumesc pentru această oportunitate de a vorbi un pic despre parenting, diversificare, copii. Sper din tot sufletul să ajute și să mai relaxeze măcar un părinte sau doi.

Părinților care citesc aș vrea să le transmit două îndemnuri: să meargă la medic și să nu trateze cu recomandări din online și să își trateze copiii cu respect, căci dacă ei nu fac asta nu pot avea pretenția ca altii să o facă.

Dragilor, viața de părinte este oricum complicată. Alegeți-vă cu grijă sursele din online și nu vă lăsați judecați sau supărați de acuze sau opinii tranșante. Nu orice se scrie sau spune este și corect. Cereți mereu sursele medicale și verificați dacă ce s-a scris sau spus e corect și nu o interpretare subiectivă/ incorectă.

Nu suntem perfecți și nu avem vieți perfecte. Important este să ne dăm seama că putem face lucrurile mai bine și să și o facem. Să fim mai relaxați și niște părinți pozitivi! Să ne ajutăm copiii, nu să le fim șefi! Da, vom face și facem și greșeli. Dar să încercăm să ne bucurăm cât mai mult de călătoria de părinți.

 

Comments

comments