//Dezordinea reflectă bucuria copiilor
dezordinea

Dezordinea reflectă bucuria copiilor

Fără limite stupide, fără grija hainelor rupte sau murdare, fără grija a ceea ce spun sau vor spune ceilalți. Împrăștie jucării ca să se joace? Asta e. Își construiește un oraș de ponei în camera ei încât brusc învăț să merg pe picioroange și nu mai apuc să aspir că nu am cum? Asta e. Ce să îi fac? Să nu o las doar ca să îmi hrănesc obsesiile întipărite undeva în minte de mama?

Revelații 

În acest sfârșit de săptămână am lucrat. Am un proiect drag, trebuia să facem lucruri care nu se pot face când lumea e la birou, așa că mi-am luat lumea în cap dis de dimineață:), trotineta și fuga la client. Am ajuns seara acasă, undeva după ora 19. Copila avea în vizită o prietenă, cu 3 ani mai mare, venită după prânz, cu care s-a jucat toată ziua cu niște castele My little poney, ponei și din când în când cu câinii (cei prietenoși). Casa în degringoladă. Cine a avut timp să facă ordine, să șteargă praful în timpul săptămânii în condițiile în care și lucrez și stau cu ea acasă? Iar de clonat nu am reușit încă. Camera Teei e într-un mare fel – zici că a dat cineva cu o bombă de jucării. În loc să umple tunul cu confetti, a adunat ponei, figurine, ștrumfi, mobilă miniaturală, cam tot ce are mândra mea prin cutii și s-a distrat trăgând în toate cele 4 puncte cardinale. După ce explodase camera, niște jucării ajunseseră și prin sufragerie, iar altele în curte prin trambulină. Nici nu am întrebat-o pe mândra mea care a fost scopul, nu am avut energie, iar duminică o luam de la capăt cu proiectul. Am suficient instinct de conservare cât să nu mă mai agit aiurea.

Așa că, la un moment dat, în timp ce eu îmi verificam mailurile, am auzit-o pe a mea spunându-i prietenei că vrea să urmeze runda a doua și să meargă a mea în vizită. Suntem vecini, deci hop țop din poartă-n poartă, se pot muta în voie de colo-dincolo. Dar prietena i-a răspuns candid și răspicat “La mine nu putem că nu avem cum să facem atâta dezordine când ne jucăm”. Replica fetei mi-a pus într-un contrast puternic prezentul cu mine părințe și copilăria mea.

Trecut versus prezent

Am crescut într-o familie disfuncțională, asta nu mai e un secret. Mama își făcuse din curățenie o adevărată obsesie, ne obliga să pieptănăm ciucurii de la covoare și să adunăm scamele de pe jos (ajunsesem să am, copil fiind, buzunarele pline cu scame). Psihologic înțeleg fenomenul (se chinuia să ascundă sub imaginea casei perfecte o căsnicie chinuitoare cu un bărbat abuziv și violent). Dar nu mi-a plăcut niciodată cum ne forța să facem curățenie. Sau cum începea isteria când răsturnam călimara cu cerneală, în joacă. Sauu când spărgeam vreun bibelou sau împrăștiam lucruri și altele inerente copiilor. Așadar prin adolescență mi-am jurat că oice ar fi, nu ajung ca mama și că voi fi părintele pe care eu nu l-am avut, dar mi l-am dorit foarte tare. Revenind la afirmația fetiței, m-am bucurat când am auzit că se simte suficient de liberă la noi încât să se joace în voie fără grija unor reguli care să le îngrădească inutil. E semn că suntem pe drumul cel bun, că ne vindecăm și noi părinții de sechele din copilărie (eu mai ales, B e un caz fericit, părinții lui au fost normali). E semn și că suntem atât de diferiți față de alte familii!

Am renunțat la controlul absolut

Am străbătut un drum lung. Nu de fiecare dată ne-a ieșit. Au mai fost zile cu țipete (da, nu suntem perfecți), cu termene limită. Dar și cu tragedii personale și plânsetele ei că nu vrea să își strângă și să își sorteze jucăriile și să le pună în cutii. Așadar unul dintre noi a reluat rolul de asistent care motivează tot procesul. Pe drum, am mai dat de hopuri ; au fost experimente cu plastilină și apă, care au pătat cam tot ce se putea. Dar am implementat principiul – cine face și desface, așa că am pus-o la curățat. Are încă niște piese de mobilier cu diverse urme pe el (unele nu se vor lua niciodată); i-am pus o singură condiție – să nu facă aceleași lucruri și cu mobila nouă, să folosească la mâzgălit niște table mari special cumpărate. În rest, nu există limită. Acum suntem într-o altă etapă. O rugăm să își adune jucărille doar cât să curățăm spațiul. Apoi nu are decât să tragă iar cu tunul de jucării. Condiția este să pot avea acces la geamuri și dulapurile ei fără să calc pe diverse. Cumva să ne lasă o cărare, măcar atât:)).

Cred că am recâștigat bătălia

Și ieri am lucrat, mi-am sărbătorit aniversarea prin muncă alături de oameni faini și un proiect drag. Seara m-am adunat cu ei mei și ne-am dat pe trotinete în parc, apoi am luat cina împreună. La masă Teea mea m-a surprins. M-a anunțat că și-a strâns singură și din proprie inițiativă tot ce era pe jos, fără ca să îi cerem noi. Deci funcționează!!!:)

Și în dezordinea mea din copilărie era o ordine perfectă, una pe care mama nu putea să o înțeleagă. După ce am stat de vorbă cu mândra mea și i-am înțeles nevoile, ne-am schimbat (mai ales eu). În dezordinea Teei mele văd creativitate, libertate, fericire, bucurie pură; se simte în siguranță, fără presiune, fără teama că ne luăm de ea, că o pedepsim. Ba chiar i-am creat și un loc de refugiu, un cort sub birou unde să se joace cum dorește.

Așadar, din experiență vă spun. Să ne lăsăm copiii să facă dezordine și să descopere cu bucurie fiecare etapă din viața lor. Apoi, să reflectăm la ce ne face pe noi să reacționăm, la condiționările noastre din copilărie și să ne schimbăm. Mai mult, să renunțăm la obsesiile și anumite lucruri nenecesare pentru sănătatea emoțională a copiilor noștri și a noastră.

Eu v-am povestit cum e la noi. Voi cum procedați Cum împăcați nevoia de libertate a copilului cu nevoia de ordine și control a voastră, a părinților?

 

Comments

comments