//5 lucruri împotriva gurii lumii

5 lucruri împotriva gurii lumii

Știți povestea cu gura lumii-i slobodă, nu? Ei, eu am ignorat-o. Nu mă interesează practicile, obiceiurile și altele, eu fac ce cred eu că e mai bine pentru copilul meu. Cu riscul de a trezi tot felul de animozități și comentarii.

Am ținut lumea la distanță cu pupăturile

Da, sunt o ciufută, recunosc. Nici mie nu îmi plăcea când veneau unii și alții și voiau să mă pupe, să mă tragă de obraji, nas și mai știu eu ce. Când mândra mea era mică am pus niște limite inclusiv în familei și puțin mi-a păsat de dorințele celorlalți (știți am o expresie destul de ușor de citit, ca leoaica la pândă încât nu îți vine să treci limita că ești halit). Nici mama, nici mama lui, nici fratele lui, nici al meu, nici prieteni, nici mătuși. Copiii, mai ales bebelușii, nu trebuie pupați.  Avem tot felul de obiceiuri alimentare, de viață, sexuale, unii se spală pe mâini după ce merg la baie, alții nu, unii își bagă degetele prin nas, unii sunt purtători de herpes… Deci fără pupat. PUNCT.  De ce? Păi noi suntem purtători de tot felul de germeni, virusuri, așa că nu e deloc ok să le transmitem unui copil, mai ales că ăștia mici nu au sistemul imunitar format și anumiți germeni pot face ravagii. Nu pe mâini, nu pe față, nu pe el, îi drăgălim cu privirea de la distanță dacă îi iubim. Îmi amintesc o fază când venise mama pe la noi în trecere, eram în parc cu ea, bebelina mea de cred că două luni, nepoata mea și mama ei. Un necunoscut pe o bancă, în vârstă, s-a trezit într-o efuziune să îi apuce mâna nepoatei mele ca să o pupe. ȘI eu și cumnata mea am sărit în sus ca arse. Mama surprinsă, ce avem cu omul (deh, două muieri nebune cu copii:)). I-am zis și eu scurt așa că putea să aibă nenea și o tuberculoză și sau altceva nu cred că avem chef să ne bagăm copiii în spital doar ca să fim drăguți cu ceilalți. Acum că mi-a crescut copila, ea s-a obișnuit să țină lumea la distanță. Rar acceptă să fie pupată pe obraz și numai de cei foarte apropiați. Am tocat-o la cap de atâtea ori despre igienă, limitele față de cei din jur, încât le recită când ți-e lumea mai dragă.

Copila mea nu e entertainer la comandă, nici prietena tuturor

Din motivele menționate mai sus, nici nu am forțat sau îndemnat copilul să pupe pe cineva. Știți fazele acelea cu “hai, fiți prieteni și dă-i un pup” din parc? Sau “luați-vă de mână”? SAu străinii care se trezesc voind să îți ia copilul de mână sau să îți țină în brațe? Fug mereu de mamele și bunicile acelea (sorry, nu discriminez, dar tații sunt mai rezervați). Nu am încurajat-o nici față de membrii familiei. Dacă nu vrea, nu vrea, nu o forță, nu o certăm (în gândul meu mă bucur teribil, recunosc, căci nu am nici cea mai mică dorință să stau cu ea prin spital sau să aibă resentimente cum am avut eu în copilărie).

Nu știu de ce adulții au așa o atracție mai mare pentru copiii între 3 și 5 ani. Să îi descoase. să îi întrebe diverse, să interacționeze cu ei, chiar dacă nu îi cunosc, chiar dacă scot pe gură lucruri nepotrivite. Sau să îi determine pe cei mici să îi pupe, să le trimită bezele. Îmi amintesc unul dintre aceste momente stupide. Noi două pe fugă în tramvai, dimineața devreme, un domn plin de patos să îmi atingă copila, să afle cum o cheamă, câți ani are, să audă o poezie. A mea s-a uitat cruciș și dacă la început s-a ascuns pațial după mine, individul insista și nu a înțeles când eu l-am respins politicos; așa că mândra mea s-a burzuluit o țâră și i-a spus – Ești un străin, lasă-mă în pace!. De aici comentarii de la unii și alții că e nepoliticoasă, că au și ei nepoți și bla bla și bla bla. Un răspuns sec mi-a țâșnit pe gură – Păi vorbiți cu ei, să vă distreze ei. Copilul meu nu vă cunoaște și în plus, nu e animal de circ.

Este o linie fină în educație între a interacționa politicos cu ceilalți și a nu reacționa în situații în care nu te simți deloc confortabil. Mai ales că e fată. Așa că am îndemnat-o mereu să fie sinceră și directă, să nu acceptă niciodată ce nu îi place sau știe că nu e bine, din partea nimănui, din familei sau nu.

Suntem părinții fără diminutive și tot felul de onomatopee

Copilul e tot o persoană. Nu ne-am scălămbăit, nu am îngânat-o, nu i-am lăsat nici pe alții să o facă în prezența ei. Nu există ciorbiță, prăjiturică, mâncărică și altele asemenea. Poate suntem mai scorțoși, cine știe, dar eu cel puțin o consider o lipsă de respect. Dacă ciorba mea e ciorbă, a ei de ce să fie ciorbiță? Poate de aceea a și început să vorbească repede și corect. De câțiva ani avem momentele noastre de prosteală, în trei:)

Am fost de fiecare dată lângă ea când a plâns

Știți că se spune să lași copilul mic să plângă ca să își dezvolte plămânii? Sau că trebuie să învețe că nu ești la dispoziția lui, să nu fie răsfățat? Mi se pare o prostie, copilul plânge că are o nevoie (trebuie schimbat scutecul, îi e foame, îl deranjează un zgomot sau ceva, s-a speriat, are o durere sau un disconfort). Poate are nevoie de conectare cu unul dintre părinți, să se simtă în siguranță. Păi dacă nu ești acolo ca părinte când el are nevoie, cine să fie? Când e mai mare plânsul e simptomul altor nevoi – odihnă (prea multă oboseală), scoaterea dintr-un mediu cu prea mulți stimuli, căldura și siguranța brațelor unui părinte (când merge la grădiniță sau la școală), rezolvarea unei situații sau găsirea unei soluții/ un ajutor (la joacă, în fața unei jucării noi mai complexe, într-o situație de conflict pe care nu știe cum să o rezolve). Sau pur și simplu are nevoie să se descarce (să nu uităm că verbalizarea gândurilor și conștientizarea și verbalizarea emoțiilor sunt niște procese complexe, care se învață în timp).

Am ținut-o în brațe când și cât a vrut

Păi am dorit-o atât de tare încât ar fi fost un chin să stau departe de ea… și am avut un șoc emoțional când am renunțat la manduca. Am fost ca o gheonoaie, mi-am luat copila peste tot cu mine în manduca (la spital când mergeam la analize, la cumpărături, la restaurant, la autorități să îi scot certificatul de naștere, când am scos câinii la plimbare). Peste tot. Eram siameze. Cumva simțeam nevoia să compensez că nu mai e la purtător și nici nu aveam încredere să o las cu bunica. Am luat-o și la birou, și la întâlniri (a crescut prin agenție, printre briefuri, proiecte și muncă multă). Ideea transmisă din generație în generație că nu trebuie să ții copilul în brațe, că e răsfățat, că te manipulează, e cea mai mare prostie. Păi dacă nici eu, atunci cine? Dacă nici tatăl ei, atunci cine? Eu am un ritual să îmi iau zilnic pe rând pisicii și câinii la drăgălit și pupat, cum să fiu rece față de copilul meu? Nu am fugit de la creșă sau de la grădiniță când începea să plângă. Am stat cu ea, cât a fost nevoie, eu ajutor de îngrijitor sau de educator, că doar nu era să fug când ea era cu lacrimi în ochi să îi adâncesc anxietatea de despărțire.

 

Voi ce nu ați făcut sau ce nu faceți doar de gura lumii?

citește și continuarea Alte 6 lucruri împotriva gurii lumii

Comments

comments